Împreună pentru o societate mai bună

      Ați fost vreodată impresionat ca ați fost servit cu un fruct, sau cu o ciocolata? Noi, oamenii obișnuiți luăm aceste lucruri că ni se cuvin. dar ei percep toate acestea la un alt nivel. Cine suntem noi? Dar mai ales cine sunt ei?

      Voi încerca în următoarele rândui să surprind un crâmpei din ceea ce am trăit eu pe parcursul unui an, un an oarecare la prima vedere, un an special pentru ceea ce am reușit să facem pentru acești copii. Noi suntem Colegiul Național Ștefan cel Mare Suceava, reprezentat de mine, o profesoară de limba engleza, pe nume Mariana, care a reușit să mobilizeze o școală, mai exact, 103 elevi voluntari, si 11 cadre didactice, Elisabeta, Bogdan, si toți ceilalți, ca să infrumusețăm viața a 43 de copii din Centrul Școlar de Educație Incluzivă, Suceava, în cadrul unui proiect extraordinar intitulat Împreună pentru o societate incluzivă, în parteneriat cu toate celelalte școli participante.

      Cred că numele individuale nu-și au rostul, cred că, in acest caz, grupul a contat mai mult. Fie că am fost noi, grupul de voluntari, fie ca au fost ei, grupul țintă, este acelasi grup care a facut diferența. Noi, prin lucruri mărunte, o donație, un fruct, o ciocolată, am adus pe buzele lor un zâmbet, atât de larg, de senin și de inocent. Iar aceasta a fost cea mai mare mulțumire și răsplata cea mai mare.

      Am intrat in universul lor de nenumărate ori, fie să le oferim fructe și legume, pentru a-i învăța despre importanța unei alimentații sănătoase, fie să le cântăm colinde, fie să le oferim un dar de la Moș Nicolae. Am mâncat impreună pizza, am mâncat tort cu Gabriela de ziua ei, am invitat-o acasă la Nicoleta, am scris scrisori, și am desenat pentru ei. Și toate acestea sunt doar ce am putut face până in momentul pandemiei. Dar cred că ei, copiii, încă ne așteaptă, se uită în parcare dupa mașinile noastre. Iar noi, ca niste adevărați oameni, trebuie să nu încetăm să mergem să-i vizităm, să vorbim cu ei, să cântăm cu ei, să recităm cu ei, să mâncăm cu ei.

Impactul emoțional asupra noastră, atât profesori cât și elevi, este uriaș. Nu există cuvinte pentru a descrie stările prin care am trecut, bucurie, fericire, amestecate cu tristețe și lacrimi în ochi, și, nu de puține ori, am fost întrebată când va fi următoarea acțiune, deoarece ar vrea să se implice, pentru că au auzit de la colegii lor. Știu că natura umană este influențabilă și știu că puterea exemplului este cea mai tare. Haideți să dăm împreună exemple de toleranță, de bunătate și atunci cu siguranță vom trăi într-o lume mai bună.

      Este clar că doar o minte puerila ar putea crede că poţi avea tot ce-ţi doreşti. Dar mai cred cu tărie că aceşti copii sunt privaţi de mult prea multe. Atunci când ajungi să-i cunoşti mai bine, realizezi cu stupoare că se mulţumesc cu foarte puţin, cu o îmbrăţişare, cu o jucărie veche, cu o geacă pe care a mai purtat-o un copil sau cu un pachet cu câteva dulciuri.

      Şi inevitabil gândul îţi fuge spre propria persoană şi spre cei din jurul tău, spre cei pe care îi cunoşti, pe care îi iubeşti şi evident faci o comparație: ei au tot ce îşi doresc şi pare, uneori, că nimic nu-i satisface şi îşi doresc din ce în ce mai mult. Dar poate că dacă ne-am întoarce cu gândul la elementele primordiale, am realiza că foarte puţin poate fi suficient şi poate că atunci am fi mai fericiţi, cu zâmbetul pe buze, exact ca aceşti copii şi poate, spun doar poate, atunci nu am mai fi nefericiţi.

Dacă petreci o clipă din viaţă alături de aceşti copii totul se schimbă, și ai instantaneu o nouă perspectivă asupra a ceea ce este important: să faci pe cineva fericit, să dăruieşti ceva, un cadou cât de mic, unei persoane pe care nu o cunoşti, pe care urmeazăsă o vezi în preajma unei sărbători şi care te face să revii, să ajuţi un copil neputincios în faţa sorţii, să realizezi pentru prima dată în viaţă că a da este mai important decât a primi şi atunci îţi dai seama că deşi eşti om de foarte multă vreme, ai devenit în sfârșit uman. Şi drept urmare dorinţa adânc înfiptă în sufletul tău este să-i ajuţi, să te întorci acolo din nou şi din nou și să pleci de fiecare dată cu lacrimi în ochi pentru că nu poţi face mai mult.

      Dar aceşti copii există şi ei trebuie ajutaţi de către noi, cei care aveam puterea şi discernământul de a lua decizii corecte, nu doar pentru noi şi pentru cei dragi nouă, ci şi pentru ei, cei care din circumstanţe independente de voinţa lor, sunt aici. Să le oferim nu numai căldura unui fular, ci şi căldura noastră sufletească, nu numai dulciuri, ci şi dulceaţa cuvintelor de alinare, nu numai fructe, ci şi să-i învăţăm să culeagă fructele propriei educaţii.

      Cred cu tărie că viitorul acestor copii constă in implicare, în educaţia pe care o primesc de la profesorii lor şi în şansa extraordinară pe care le-o dă educaţia. Iar dacă noi alegem să nu facem nimic, nu este eşecul lor, ci este cu siguranţă eşecul nostru. Visez la o lume cu drepturi egale, deşi acest lucru pare, în acest moment, departe de realitate.